Originar din Țara Galilor,clătite capătă un caracter distinct , unde drojdia conferă o compoziție pufoasă încântătoare.

Această clatită unică și-a câștigat renumele ca favorită națională, făcând apariții regulate pe mesele de mic dejun australian și servind ca gustare ideală pentru ceaiul de după-amiază pentru mulți imigranți.

Bucură-te de o bijuterie culinară cu rădăcini etiopiene, aduce o întorsătură exotică scenei clătitelor. Fabricat din semințele vechii pensule de vopsea muntoase din Etiopia, acest ingredient de specialitate conține semințe minuscule în aprovizionare limitată, ceea ce îl face un lux pentru unii din regiune. Pentru a face această delicatesă mai accesibilă, utilizarea ingenioasă a făinii de grâu înlocuiește semințele rare de pensulă.

În Etiopia, Injera deține titlul de hrană de bază națională. Pregătirea implică amestecarea făinii pentru pensulă cu apă și lăsarea acesteia să fermenteze în mod natural timp de trei zile, rezultând o aromă acrișoară distinctă.

Aluatul este apoi întins cu experiență pe un grătar rotund, transformându-se în clătite pufoase, moi și ușor spongioase cu miros acru. Aceste creații delicioase împodobesc mesele etiopiene, adesea servite alături de diverse acompaniamente, cum ar fi salsa, salate, tocane și multe altele.

Venindu-se în Ungaria, omologul european al brioșei seamănă foarte mult cu îndrăgitele crepe ale Franței, atât ca material, cât și ca aspect.

Aceste delicii versatile pot fi savurate în variante dulci sau sărate, acestea din urmă prezentând adesea umpluturi delicioase, cum ar fi tocană de pui. Cunoscute sub numele de plăcinta hortobágyi, aceste brioșe delicioase aduc o notă unică peisajului culinar al Ungariei.

Trecând Atlanticul, clătitele americane, cunoscute și sub numele de clătite, se deosebesc de omologii lor englezi prin încorporarea prafului de copt sau a bicarbonatului de sodiu ca agent de dospire.

La mijlocul secolului al XIX-lea a fost martor la ieșirea Statelor Unite din a doua revoluție industrială, marcată de progrese în electricitate, oțel, petrol, telecomunicații și produse chimice. Această epocă a cunoscut o creștere substanțială a forței de muncă industriale urbane.

În 1856, profesorul Eben Norton Horsford de la Universitatea Harvard a introdus o invenție revoluționară: praful de copt. Câștigând rapid popularitate în copt, această invenție a transformat pregătirea micului dejun pentru gospodinele ocupate din întreaga America.

Adăugarea prafului de copt în aluatul pentru brioșe a permis obținerea unei compoziții pufoase instantanee, fără a fi nevoie de fermentare. Această inovație a produs o textură delicios de pufoasă și a economisit semnificativ timpul de pregătire, întruchipând o puternică influență industrială.

Natura pragmatică a acestei metode de preparare a contribuit la ascensiunea clătitei americane la celebritatea culinară. Deși s-ar putea să nu dețină coroana pentru cea mai delicioasă clătită, acceptarea și popularitatea sa pe scară largă îl fac stilul de clatită prin excelență astăzi.

În esență, călătoria clătitei se desfășoară pe continente, îmbrățișând diverse culturi și nuanțe culinare. De la originile sale umile din Țara Galilor până la exotica Injera etiopiană și adaptarea americană industrializată, brioșa a evoluat într-un fenomen culinar global, reflectând tapiseria bogată de arome și tehnici care îl fac un răsfăț prețuit în întreaga lume.

Pornind în călătoria sa gastronomică, evoluția globală a clătitei spune o poveste de fuziune și adaptare culinară.

În Australia, deliciul cu drojdie ocupă centrul atenției ca o clatită națională prețuită, simbolizând îmbinarea tradiției galeze cu influențele imigranților. Între timp, Injera din Etiopia introduce un fler exotic, împletind o narațiune a bogăției culturale prin clătitele sale unice cu parfum acru.